Este strigatul de disperare al unui suporter a carui rabdare a ajuns la final. Poate sunt cuvinte la cald, venite imediat dupa victoria Milan-ului din derby-ul cu Juventus, dar sunt cuvinte venite din suflet, unul prea ranit in ultimii ani.
Sunt cuvintele cuiva care te-a vazut pe viu pentru prima oara in viata acum o luna, dar te poarta in inima din 1997. Cum a inceput totul? Cu niste pagini de teletext pe canalele RAI din care nu distingeam decat niste nume de baieti care te purtau pana in finala Cupei Uefa, pe vremea aia, contra lui Schalke 04. Si adunasesi ceva celebritate la vremea aia: un Zamorano, un Djorkaeff, un Ganz, un Ince, un Sforza, un Angloma, un Berti, un Branca, un Winter. A fost dragoste la prima vedere si inceputul unui lung sir de reprezentatii, trairi si emotii pe care abia cu trecerea anilor incepi sa le constientizezi ca fiind cele care ti-au definit parcursul in viata.
Cert este ca dupa finala de care aminteam mai sus, decisa in favoarea nemtilor la lovituri de departajare, am ramas cu doua idei principale pe care mi le-am insusit si le port cu mine si in ziua de astazi si nu stiu daca ma voi lepada vreodata de ele. Nu suport nemtii si ador penalty-urile. Iar daca se intampla ca germanii sa mai si piarda la penalty-uri, atunci chiar Dumnezeu ma iubeste.
Trecem peste simpatii si antipatii ce nu au legatura cu subiectul nostru pentru ca devin sentimental si nu e cazul, momentul actual nu ingaduie clementa. Este adevarat ca daca ti-ai ales sa ai o viata si de suporter, iti asumi atat victoriile cat si infrangerile. Si nu vorbesc aici despre o victorie de rasunet intr-un derby sau o infrangere de aceeasi maniera. Este vorba de trofee sau lipsa lor, pentru ca in asta se masoara palmaresul unei echipe si pentru asta se apuca oamenii astia de sport, sa castige trofee. Iar cand nu castigi astfel de distinctii, se instaureaza haosul, mai ales in randul suporterilor. Iar cu furia fanului de rand razvratit a inceput sa se intalneasca tot mai des capitanul actual al echipei, Mauro Icardi.
Da, domnule Icardi, “idiotii” aia cativa pe care ti s-a pus tie pata si despre care ai relatat in de acum celebra ta autobiografie, merita respect. Platitori de bilet sau privitori din fata televizoarelor sau ascultatori de radio-uri, ei fac parte din organigrama clubului pentru ca sustin echipa neconditionat, acasa sau in deplasare, la bine sau la rau si vor ce este mai bun pentru ea. Pot sa trec cu vederea ca cel mai bun prieten al tau te-a asezat la masa lui si tu ai gustat din fructul interzis, nevasta lui, mai pot sa trec cu vederea ca n-ai avut jena in a-i adresa cuvinte de duh “Duhului” Maradona, dar nu pot sa trec cu vederea faptul ca necinstesti banderola de capitan, atat in teren cat si in afara lui. Banderola aia e sfanta si a fost purtata de niste oameni sfinti, amintesc aici doar cativa: Picchi, Mazzola, Facchetti, Bergomi si Zanetti. Nu vreau nici capul tau si nici banderola ta. A fost ea pe bratul lui Ranocchia si am supravietuit, nu asta este problema. Doar ca mi-as dori ca “la fascia interista” sa te responsabilizeze, sa-ti dea putere sa simti greutatea ei si privilegiul care ti-a fost oferit sa reprezinti clubul din postura de capitan.
Stiu ca ai o misiune tare ingrata, domnule Icardi, vremurile nu sunt din cele mai bune. Ba chiar, clubul asta a prins cu mult mai rele de-a lungul timpului. Si eu, o data cu el. Am incasat 6 pumnale in spate de la “verisori” in Mai 2001 si n-am stiut ce m-a lovit, am varsat lacrimi amare alaturi de Ronaldo si multi altii in Duminica Pastelui un an mai tarziu, la acel 5 Mai blestemat cand la pauza eram campioni si la final am terminat pe trei sau am privit neputincios in 2003 cum cele mai mari rivale s-au duelat in finala Ligii Campionilor dupa o eliminare in semifinale fara infrangere la capatul celor doua manse. Ce se intampla de sase ani incoace e pistol cu apa cum se spune dupa blocuri comparativ cu istoria tumultoasa a acestui club. Dar lucrurile nu pot ramane asa, iar tu, in calitate de capitan, trebuie sa te asiguri de asta, trebuie sa pui osul ca INTER sa redevina in top, acolo unde ii este locul.
Evident, nu cu oameni ca Erick Thohir, care adormea in scaun in urma cu aproximativ o luna de zile la un “banal” Derby d’Italia cu Juventus in timp ce altii nu-si mai incapeau in piele de bucurie la golul lui Perisic. Printre ei si subsemnatul, care facea cale intoarsa de la Belgrad, de la meciul Partizan - Steaua Rosie. Cele doua goluri ale INTER-ului, venite la un interval de aproximativ 10 minute m-au prins in vecinatatea trecerii granitei (Icardi - min 68) sau chiar in timpul controlului documentelor (Perisic - min 78) si au declansat in mine o bucurie de nedescris iar in randul vamesilor o alarma de persoana suspecta la trecerea frontierei la care se impunea o binemeritata verificare de rutina. Astfel ca, in timp ce patronul INTER-ului visa indici bursieri, povestitorul urmarea telefonul cu un ochi iar cu celalalt il privea pe vames si il asigura ca are de-a face cu un om bun aflat intr-un moment euforic.
De aici pana la deplasarea de la Praga nu a mai fost decat un pas. Si chiar daca prima mea prezenta la un meci al INTER-ului a insemnat o infrangere, lucrurile astea nu se regreta. Se transforma in amintiri de neuitat care vor dainui peste ani. Pentru ca iubirea de echipa nu se pierde si nici nu se transforma, cel putin nu in rau. 2010 este departe, vremea cand am fost cei mai buni dintre cei mai buni a apus. Sunt sase ani de cand acest club se zbate in mediocritate, de cand nu mai performeaza la cel mai inalt nivel. Nu stiu cum se vede din perspectiva clubului, dar, cu siguranta, din perspectiva suporterului, lucrurile sunt grave. Nu pot sa privesc pe Milan cum se ridica din cenusa si sta comod la 8 lungimi distanta in clasament fata de INTER-ul meu. Nu pot sa privesc pe Juventus cum tinteste al saselea titlu consecutiv de campioana si isi propune Champions League pentru ca in Serie A defileaza de tot atatia ani. Vreau sa vad “GRINTA” aia in joc, vreau sa vad ambitie si determinare in exprimarea fiecarui jucator care imbraca tricoul nerazzurro. Si mai presus de orice, vreau atitudine. Da, de azi, de la Bergamo!
VOGLIO CHE TORNA LA MIA PAZZA INTER!
Articol scris de Marius N
Comentarii
Trimiteți un comentariu